Bun, hai să vorbim despre cea mai stranie și mai isteață perioadă a politicii externe românești: autonomia relativă față de URSS. A fost ca și cum, într-o clasă unde toți copiii ascultau orbeste de un profesor teribil, unul singur s-ar fi ridicat și ar fi spus: “Domnule, vă respect, dar eu voi rezolva problema așa”. Și profesorul l-ar fi privit ciudat, dar l-ar fi lăsat, pentru că era totuși un elev bun. Acel elev a fost România lui Ceaușescu, iar profesorul a fost Kremlinul.
1. Punctul de Plecare: 1964 – “Declarația de Independență”
Totul a început cu un act de nesupunere pe hârtie, calculat froid.
- Aprilie 1964: Partidul Comunist Român, încă sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, publică o Declarație care sună revoluționară: susține că fiecare partid comunist are dreptul să-și aleagă calea spre socialism, fără amestecul sovietic.
- De ce a făcut asta Dej? Pentru că URSS-ul (sub Hrușciov) voia să specializeze țările satelit: România să fie granar și furnizor de materii prime, să nu se industrializeze prea mult. Dej voia o industrie grea puternică pentru a face țara puternică (și lui mai puternic).
- A fost o lovitură diplomatică genială: Am părut rebeli, dar am rămas în bloc. URSS-ul a înghițit-o pentru că era într-o perioadă de destindere și pentru că noi încă eram loiali pe plan ideologic.
2. Pilarii Autonomiei: Pe Ce Ne Bazam să Zicem “Nu” lui Moscow?
Pentru a face politică externă diferită, trebuiau niște cărți în mână.
1. Argumentul Național: “Suntem Suverani!”
- Am început să vorbim din ce în ce mai mult despre suveranitate națională, neamixing, și dreptul la autodeterminare. Cuvinte care sunau bine și în Vest.
- Cultul personalității lui Ceaușescu s-a îmbinat perfect cu asta: el era întruchiparea României independente.
2. Capitalul Internațional Câștigat în 1968:
- După ce a condamnat invazia sovietică în Cehoslovacia, Ceaușescu a devenit EROU în ochii Occidentului. Era văzut ca un disident al blocului, un factor de disensiune util pentru NATO.
- A primit în schimb: credite, tehnologie, investiții și vizite de stat spectaculoase (Richard Nixon, Charles de Gaulle, călătoria triumfală în Occident).
3. Diversificarea Partenerilor (Jocul pe mai multe mese):
- Relații cu China (care se certa cu URSS) și cu Iugoslavia (nealinată).
- Relații cu Israelul (unic stat comunist care nu a rupt relațiile după Războiul de Șase Zile) – pentru acces la tehnologie și sprijin american.
- Relații cu țările în curs de dezvoltare (țări africane, Orientul Mijlociu) – pentru influență și poate resurse.
4. Poziționarea ca Mediator și Voce a “Țărilor Mici”:
- România își asuma rolul de ponte între Est și Vest, și de avocat al drepturilor statelor mici în relațiile internaționale. Suna nobil, dar era și un mod de a-și mări statura.
3. Manifestările Practice ale Acestei “Autonomii”
ÎN RELAȚIILE CU URSS / BLOCOMLUX:
- Refuzul de a participa la invazia Cehoslovaciei (1968) și condamnarea ei publică.
- Refuzul de a participa la exercițiile militare ofensive ale Pactului de la Varșovia. Noi dezvoltam doctrina “războiului popular total” defensiv.
- Critici voalate la adresa “DOCTRINEI BREJNEV” (dreptul URSS de a interveni în țările satelit).
- Poziție neutră în conflictul sovieto-chinez, menținând relații cu ambele.
ÎN RELAȚIILE CU OCCIDENTUL:
- Vizita lui Nixon în România (1969) – un eveniment uriaș, prima vizită a unui președinte american într-o țară comunistă din Europa de Est.
- Primirea “Favoritei Națiunii” de la SUA (1975) – privilegii comerciale. Paradoxal: o țară comunistă cu relații speciale cu America!
- Acces la credite și tehnologie occidentală pentru a dezvolta industria (de exemplu, industria petrochimică).
PE SCENA INTERNAȚIONALĂ LARGĂ:
- Membru activ în Mișcarea Țărilor Nealiniate (deși oficial eram aliniați în Pactul de la Varșovia!).
- Voce împotriva apartheid-ului și pentru dezarmare.
- Singura țară din bloc care a menținut relații diplomatice atât cu Israelul, cât și cu OLP-ul.
4. LIMITELE CRUCIALE: Ce NU Însemna Această “Autependență”
AICI E TRUCUL! Autonomia era STRICT ÎN POLITICA EXTERNĂ ȘI MILITARĂ, NU în sistemul intern.
- NU Însemna Democrație Internă: În interior, regimul era din ce în ce mai totalitar, mai paranoid, mai represiv. Securitatea creștea, cultul personalității devenea grotesc, nivelul de trai se prăbușea. Vedeai străzile din București pline de mașini occidentale, dar în magazine nu era nimic.
- NU Însemna Părăsirea Blocului: Am rămas membru cu drepturi depline al CAER (economia controlată de Moscova) și al Pactului de la Varșovia (pe hârtie). Nu am rupt niciodată oficial.
- NU Însemna Ruperea Ideologică: Încă slăveam socialismul, marxism-leninismul. Era o rebeliune naționalistă în cadrul ideologiei comuniste, nu împotriva ei.
- Era în Fond o AUTONOMIE A LUI CEAUȘESCU, nu a poporului român. El folosea politica externă pentru a-și consolida puterea personală și pentru a face pe țara lui mai importantă pe scena mondială.
De ce a acceptat URSS-ul?
- Pentru că România nu era o frontieră strategică cheie (cum era RDG).
- Pentru că Ceaușescu era un comunist dur intern, care reprima orice opoziție – lucru care le convenea la Moscova.
- Pentru că aproviziona URSS-ul cu produse agricole și petrol.
- Pentru că era mai bine să ai un rebel controlat decât o confruntare directă.
5. De Autonomie la Izolare (Anii ’80): Când “Drumul Propriu” a Devinț O Capcană
În anii ’80, politica “autonomă” s-a transformat din avantaj în dezastru.
- Refuzul de a se alinia la reformele lui Gorbaciov (perestroika, glasnost) ne-a făcut să părem mai ortodocși decât Kremlinul! Am devenit cel mai dur regim din bloc, izolat și de Est, și de Vest.
- Datoria Externă Urgiașă (contractată pentru industrializarea anilor ’70) a forțat-o pe România la măsuri de austeritate brutale (rationalizare, export alimentar masiv) care au înfometat poporul.
- Dictatura personală a lui Ceaușescu a atins apogeul grotescului (Casa Poporului, sistematizarea satelor). Politica externă independentă nu mai câștiga nimic, ci ascundea prăbușirea internă.
În 1989, când tot blocul se schimba pașnic, noi am fost singurii care am avut nevoie de o revoluție sângeroasă. Ironia supremă: “Autonomia” noastră față de Moscova a permis lui Ceaușescu să construiască o dictatură atât de personală și de rigidă, încât nici măcar Kremlinul nu a mai putut să-l dea jos. A trebuit să o facă poporul cu prețul a peste 1.000 de vieți.
În Concluzie:
Politica externă “autonomă” a României comuniste a fost cel mai mare succes de imagine și cel mai mare eșec de fond.
- **A fost un *bluff diplomatic genial* care ne-a adus beneficii imense pe termen scurt (statut, credite, tehnologie).
- **A fost o *înșelăciune față de propriul popor* și față de Occident, care credea că sprijină un reformator. Noi sprijineam un tiran care era mai rău decât mulți aliați ai Moscovei.
- **A demonstrat că se poate fi *independent față de o putere străină, dar total dependent de propria dictatură*.
Lecția pentru astăzi: O politică externă de succes, mândră și independentă, este lipsită de sens dacă în interior oamenii sunt săraci, înfometați și fără libertăți. Adevărata independență a unei țări se măsoară în libertatea și prosperitatea cetățenilor ei, nu în aplauzele pe care le primește dictatorul ei la ONU.
Așa că data viitoare când auzi de “perioada de independență față de URSS”, să știi că era independența unui șef de clan să-și conducă tribul cum vrea, nu libertatea poporului. A fost o perioadă când stăpânul de la distanță a dat din umeri și ne-a lăsat să ne chinuim singuri, cu un stăpân local mult mai crud.
Leave a Reply