Bun, hai să vorbim despre cum se organizau lumea românească medievală, între sec. IX-XVIII. Dacă te-ai plimba în timp, ai căuta în zadar o țară unitară, o administrație națională sau buletine de identitate. Era o lume a suprapunerilor și a acordurilor personale. Erau puteri de sus (domnia, boierii) și puteri de jos (satele, obștile), care se împărțeau pământul, puterea și libertățile.
1. Puterea de Sus: Domnul și Boierii – Liga Profesionistă cu Reguli Nescrise
A. DOMNIA (Voievodul/Hospodarul): Nu Rege, ci “Primul Dintre Egali”
- Gândește-te la domn ca la CEO-ul unei firme de familie medie, dar care știe să tragă cu sabia. El NU avea puterea absolută a unui rege francez.
- De unde își lua puterea?
- Din alegere și recunoaștere: În principatele românești, boierii mari (mazilii) îl alegeau pe domn. Era o alegeri cu adevărat, dar înainte de vot… era o luptă. Apoi, trebuia să fie recunoscut de suzeran (Împăratul Otoman pentru Țara Românească și Moldova, Regele Ungariei pentru Transilvania/Țara Românească la începuturi). Deci era o balansare între voința boierilor și dorințele vecinilor puternici.
- Din puterea militară și economică: Avea oastea sa (curteni), și veniturile din domeniile sale personale.
- Ce făcea domnul?
- Era judecător suprem (pentru cauzele importante).
- Era comandant suprem al oștirii.
- Încuia legi și privilegii.
- Era administratorul suprem – dar administrația era slabă. Controlul lui direct se oprea la orașele mari și domeniile sale. Restul era lăsat în seama boierilor.
B. BOIERIMEA: Nici Senatori, Nici Baron, ci Proprietari cu Sabie
- Boierii erau proprietarii funciari și elita militară. Erau partenerii de putere ai domnului. Fără sprijinul lor, domnul cădea.
- Ierarhia boierească (simplificată):
- Marii Boieri (boierii de țară, mazilii): Cei care stăteau lângă tron, făceau politică, îl alegeau și îl detronau pe domn. Erau ca acționarii majoritari ai firmei-numită-țară.
- Boierii mărunți: Proprietari mai mici, cu oameni înarmați, care serveau în oastea domnească. Erau loiali marilor boieri sau domnului.
- Slujitori (curtenii): Nobilime mică, soldați de elită care formau garda și administrația imediată a domnului.
- Cum își exercitau puterea? Prin Sfatul Domnesc (Divanul), o adunare consultativă unde se discutau legile, politica externă, judecățile. Era un fel de parlament al elitei.
2. Puterea de Jos: Lumea Satului și a Orașului – Autonomia Reală
Aici e partea cea mai interesantă. În vreme ce la “centru” se certau boierii pentru tron, marea majoritate a populației trăia după legi proprii, într-o lume descentralizată.
A. OBȘTIA SĂTEASCĂ: Republica de la Poartă
- Satul românesc medieval nu era o simplă adunare de țărani. Era o comunitate juridică și administrativă autonomă, recunoscută de domnie.
- Cum funcționa?
- Adunarea Obștii: Toți bărbații capi de familie se adunau în fața bisericii sau sub un stejar să ia decizii importante: împărțirea pământurilor (cele mai importante!), regulile de pășunat, construirea unei biserici, judecarea unor litigii interne.
- Alegerea autorităților: Obștea își alegea singură dintre ei pe: ****
- Juzii (cneji, vătafi): Reprezentau satul în fața stăpânului feudal (dacă era) și în fața domniei, și administrau justiția minoră.
- Pârgarii: Împuterniciți să reprezinte satul în fața tribunalelor.
- Păharnicii: Se ocupau de treburile financiare și de inventarul obștesc.
- De ce era puternică? Pentru că pământul era în proprietatea obștească. Stăpânul feudal (boierul sau mănăstirea) deținea dreptul de a perceve bir (taxă) și dijmă (zeciuiala), dar NU avea dreptul să vândă sau să împărțească pământul sătesc. Asta oferea o putere uriașă comunității. Satul se auto-conducea ca o mică republică.
B. AUTONOMIILE URABE: “Orașul Liber” Medieval
- Orașele (Brașov, Sibiu, Bistrița în Transilvania; Iași, București în Moldova și Țara Românească) se bucurau de privilegii acordate de domn.
- Ce însemna privilegiul?
- Autonomie administrativă și judecătorească: Orașul își alegea propriii juzi și pârgari (echivalentul unui primar și consiliu local), și își judeca singur locuitorii.
- Scutiri fiscale: Plăteau un bir fix, nu erau supuși la toate taxele.
- Drept de a ține târguri: Asta însemna bogăție.
- Cine se bucura de asta? În special sășii și sașii din Transilvania aveau privilegii enorme, formând un “stat în stat”. Dar și orașele din principate câștigau treptat privilegii.
3. Suprapunerea și Conflictele: Un Sistem Fluident
Imaginați-vă harta astfel:
- Stratul 1 (De Sus): Domnul cu domeniile sale directe.
- Stratul 2 (Intermediu): Boierii cu mariile lor domenii feudale, unde erau stăpâni aproapre absoluți.
- Stratul 3 (De Jos, dar puternic): Mii de sate (obști) și orașe autonome, care își gestionau singure viața.
Iar peste toate acestea, încă un strat: SUZERANITATEA.
- Țara Românească și Moldova erau state vasale ale Imperiului Otoman (de la sf. sec. XV). Asta însemna că domnul plătea un tribut anual (haraciul), oferea sprijin militar, și turcii dictau uneori politica externă. DAR turcii nu se amestecau în administrația internă. Aici, domnul și boierii rămâneau stăpâni. Era o autonomie largă plătită cu bani.
Unde erau conflictele?
- Între domn și marii boieri: Pentru putere, avere, succesiune.
- Între boieri și obștile sătești: Boierul încerca să transforme pământul obștesc în pământ stăpânesc, să crească birul, să scadă autonomia satului. Satul rezista prin proteste, prin fugit în munți, prin apel la domnie.
- Între privilegiați (orășeni, sași) și restul: Ceea ce noi am numi acum „două Românii”.
4. Schimbarea Sistemului: Către Statul Centralizat (sec. XVIII)
În secolul XVIII, Imperiul Habsburgic (care controla Transilvania) și Imperiul Otoman (care controla indirect Principatele prin Fanarioți) au început să modernizeze administrația.
- Fanarioții (domnitori greci numiți direct de Poartă) au încercat să centralizeze puterea, să slăbească boierimea autohtonă și să crească exploatarea fiscală. Au adus birocrație și o mai mare strângere de bani.
- Habsburgicii au introdus în Transilvania o administrație modernă, pe model german, zdrobind treptat autonomiile săsești și privilegiile.
Aceasta a pregătit terenul pentru statul național modern, centralizat, care avea să apară în secolul XIX.
În Concluzie:
Organizația medievală românească a fost una de compromis, nu de dominație totală. Nici domnul nu era absolut, nici țăranul nu era sclav pur (până la iobăgie, care a venit mai târziu, sub influență poloneză/maghiară și a fost întărită de Regulamentul Organic).
- Forța era în descentralizare: Satul era cel care rezista în timp, păstrând limba, obiceiurile și identitatea.
- Slăbiciunea era în descentralizare: Lipsa unui stat puternic a făcut dificilă apărarea împotriva imperiilor puternice vecine.
Când auzi de “autonomie locală” astăzi, să știi că are rădăcini adânci în istoria noastră. Satul românesc a știut sǎ se autoguverneze cu mult înainte de București să existe ca capitală. A fost o democrație de bază, rustică și directă, care a ținut poporul în picioare prin veacuri de furtună.
Deci, data viitoare când treci prin un sat vechi, gândește-te: aici, sub tei, bărbații satului luau decizii care îi afectau pe toți, fără să aștepte aprobare de la niciun “centru”. Asta e moștenirea noastră cea mai democrată.
Leave a Reply